Cavalerii din padure

Pregatita de nani, cu una din cartile de capatai in brate (Lujan Matus – The art of stalking parallel perception), mai mult adormita decat treaza, mi-a aparut in minte o imagine pe care am zis ca nu pot astepta pana dimineata s-o pun pe hartie, ca se pierde – am mai patit asta de cateva ori pana acum. 🙁

Stiu ca o imagine face mai mult decat o mie de cuvinte dar, din pacate, nu pot desena din memorie (de-abia pot desena dupa o fotografie :))), asa ca voi scrie mai jos cele aproximativ o mie de cuvinte. Arata cam asa:

 

Suntem toti cavaleri in armura, incercand sa gasim cararea intr-o padure superba, noaptea. Intuneric bezna. Nu putem vedea nimic pentru ca singura lumina ce ne-ar putea ghida se afla in noi. doar ca este ascunsa de armura. Si, ca sa facem lucrurile si mai interesante, noi nu stim acest “mic” detaliu. Paradoxul este ca noi suntem ferm convinsi ca armura ne protejeaza. De aceea, atunci cand dam peste un alt cavaler ne speriem, ne este frica, ne intrebam

Oare ce ascunde? O sabie? Un cutit? Oare vrea sa ma omoare, ca sa fie el primul care gaseste cararea?…

Acum imagineaza-ti ca unul dintre cavaleri, disperat pana la lacrimi ca merge, merge, merge si nu ajunge nicaieri, neintelegand de ce totul pare ca se invarte in cerc, cu toate ca a calculat fiecare pas, a facut masuratori, si-a luat repere… degeaba! De-odata ingenuncheaza si incepe sa planga; si nu oricum… cu lacrimi de crocodil! El, care fusese invatat ca barbatii care plang sunt slabi si nici macar nu merita sa fie numiti “barbati”. El, care fusese neinfricat si infruntase cu stoicism toate ramurile uscate si toti trunchii de copaci cazuti de-a curmezisul. El, care nu aratase niciodata nimanui cat de mult sufera din cauza unei nenorocite de basici la degetul mare de la piciorul stang. Tocmai el! Sa planga cu lacrimile alea… Da, tocmai el. Pentru ca pur si simplu nu mai putea. Si, in timp ca plangea, lepada bucati de armura (incepuse cu cea de la piciorul stang 🙂 si cat de bine se simtea fara greutatea aia inutila ce-i apasa direct pe rana! Vai.. cat de bine era la aer, sa simta adierea binefecatoare a vantului! Nu o simtise niciodata pana atunci; sau cel putin nu-si mai aducea aminte. Ce bine era sa.. simta! Orice! A aruncat toata armura, sabia, lanturile, tot! Plangea si dadea jos. Plangea si dadea jos. Pana cand n-a mai avut ce sa dea jos si nici lacrimi sa planga. Renuntase la tot. Se lasase-n voia sortii. Isi astepta cuminte moartea venita fie prin vreun animal salbatic, fie prin sabia vreunui alt cavaler care nu putea sa il vada supus unei asemenea rusini, unei asemenea decaderi… sa planga si sa se arate in pielea goala tuturor. Nici el nu se vazuse in pielea goala vreodata. Chiar… oare cum o arata? Ar putea sa se vada inainte de a muri.. oricum nu va sti nimeni altcineva. Si atunci deschise ochii. Dar ce sa vezi?! De partea cealalta a ochilor nu il astepta moartea, ci… lumina! Wooow!!! La asta chiar ca nu se asteptase! S-a frecat bine la ochi, s-a si ciupit chiar, sa fie sigur ca n-a murit si-a ajuns in Rai! Ei bine… era in Rai, doar ca nu murise! Ce chestie faina! Pfiuuu… si cat de gol si totusi plin se simtea! Cat de usor si totusi ancorat! Nu-i venea sa creada ce vede! Era precum un licurici, emitea lumina! Vedea, in sfarsit!! Pentru prima data in viata lui.. vedea!! Ii vedea pe toti ceilalti cautand ceva, vedea padurea, vedea copacii, vedea iarba, vedea animalele, vedea!! Si iar incepu sa planga, doar ca de data asta nu mai erau lacrimi de disperare. Erau lacrimi de bucurie, lacrimi de recunostinta, lacrimi de iubire pentru toata frumusetea din jurul lui, pentru ca este parte din toate, pentru ca toate fac parte din el. Se simtea plin! Plin de goliciunea momentului, plin de frumusetea din jur. Se simtea ca aerul: prezent, dar intangibil in acelasi timp; greu, dar usor. Vedea si ca nu este nicio carare de gasit… de fapt nu este nimic de gasit. Absolut totul era acolo. In jurul lui. Tot timpul.

Acum, nu vroia decat sa le impartaseasca si celorlalti ceea ce descoperise. Pentru ca acum nu ii mai era frica de ceea ce puteau ascunde ceilalti. Pentru ca singurul lucru pe care il puteau ascunde ceilalti era ei insisi (stiu ca aceasta propozitie suna destul de ciudat dar, din punct de vedere gramatical, este corect… sper! :))). Dar acum ii vede, ii vede cat sunt de frumosi, cat de calzi si cat de blanzi… Si, cu rabdare si bunatate, ii ajuta sa vada ceea ce ei nu pot vedea: pe ei insisi.

Unii il asculta si, incet incet, cu precautie, incep sa renunte la cate o parte de armura: ba o protectie de tibie, ba una de antebrat, chiar si una de degete! Altii sunt atat de curajosi incat renunta la protectia gatului sau a calcaiului… Dar nu era atat de usor pe cat credeau, pentru ca erau atacati de cei care vedeau razele de lumina aparand din spatele armurii. Lumina schimba tot ce stiau ei, tot! Aerul incepea sa se incalzeasca – disparea frigul; copacii incepeau sa-si dezvaluie formele si culorile vii – disparea intunericul;  se vedeau in sfarsit la fata si isi dadeau seama ca erau la fel, chiar daca armurile erau din materiale, forme sau culori diferite; disparea separarea. Vazand toate aceste schimbari petrecandu-se chiar sub ochii lor, au intrat in panica:

Daca vor gasi cararea inaintea mea, acum ca au un avantaj strategic? Daca isi dau armura jos si apoi va trebui s-o dam si noi?!? Daca asta va fi noua “normalitate”? Daca nu voi mai avea niciun scop in viata, pentru ca voi gasi cararea imediat? Ce fac apoi? N-o sa mai am nicio directie! Daca toate alea sunt si-n mine?! Dar daca… nu sunt?!?

Si, cu toate aceste intrebari, dubii si frici in minte, au inceput sa atace. Doar ca, in tot avantul lor, au inceput sa vada. Pentru ca lumina emanata de ceilalti era atat de puternica, incat nu mai putea fi ignorata acum. Iar lumina are o caracteristica foarte ciudata: alunga intunericul. Si, o data alungat intunericul, ramane doar frumusetea. Iar frumusetea, ca si lumina, este contagioasa. Si uite-asa cadeau armele si armurile pe capete in padurea noastra magica. 🙂

Acum niciunul nu mai avea armura si peste tot era lumina. O lumina calda, ca intr-o dup-amiaza de primavara tarzie. Unde simteau doar frumusetea, fericirea, iubirea, unitatea, conexiunea si perfectiunea in absolut toate formele. Simteau adierea vantului in par, muschiul fin si moale sub talpi, cantecul frunzelor si ciripitul pasarelelor in urechi, pacea si armonia din jur. Simteau.. viata! Un dar asa de pretios si de minunat!

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s